Reglementarea dată de Codul de procedură fiscală a făcut obiectul unei critici de neconstituţionalitate a cărei soluţionare credem că prezintă interes practic. Citiţi mai jos cum şi-a motivat CCR Decizia nr. 50/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 165 din 27 martie 2013.
În două cauze având, ambele, ca obiect anularea unor decizii de impunere, a fost ridicată – de către instanţa de contencios administrativ şi fiscal – excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a apreciat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece impun persoanei vătămate să conteste decizia emisă în procedura administrativă, aceasta neavând deschisă calea acţiunii în contencios prin care să solicite instanţei verificarea legalităţii şi temeiniciei actului administrativ vătămător, respectiv decizia de impunere ori alt act fiscal.
Aceste prevederi constituţionale sunt cu atât mai mult încălcate cu cât organul fiscal refuză să soluţioneze contestaţia persoanei vătămate prin emiterea unei decizii.
În continuarea motivării s-a mai arătat că, în cazul refuzului de soluţionare a contestaţiei administrative sau al nesoluţionării contestaţiei în termenul legal, persoana vătămată este obligată să solicite instanţei de contencios administrativ obligarea organului fiscal la soluţionarea contestaţiei administrative.
Într-o atare situaţie, soluţionarea litigiului fiscal nu mai are loc într-un termen rezonabil şi într-o manieră echitabilă, ci în detrimentul intereselor procesuale ale contribuabililor şi în favoarea organului fiscal. 
Sursa foto: Lege5.ro
Reglementarea obiectului acţiunii în materia contenciosului administrativ fiscal, prin dispoziţiile criticate, contravine prevederilor art. 52 alin. (1) din Constituţie, pentru că actul fiscal efectiv vătămător nu poate fi fi cenzurat de către instanţa de contencios, a susţinut autorul excepţiei invocate.
Dispoziţiile art. 218 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, au următorul conţinut:
“(1) Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 44, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.”
În motivarea deciziei pe care a pronunţat-o CCR, invocând în acest sens şi Decizia nr. 617/2010, a arătat că prin procedurile de recurs administrativ reglementate de textul de lege criticat se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.
Prin aceeaşi Decizie din 2010, Curtea a mai reţinut că actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală nu sunt, aşadar, acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată. Aşa fiind, Curtea a reţinut că textul legal criticat nu încalcă art. 21 din Constituţie.
Totodată, prin Decizia nr. 95/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 320/2011, Curtea a reţinut că trebuie distins între mai multe ipoteze, după cum urmează:
1. Organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia deoarece a suspendat, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă sau când soluţionarea cauzei depinde, în tot ori în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Sursa foto: Lege5.ro
2. Organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 din Codul de procedură fiscală, fără a exista vreun motiv de suspendare. Într-o atare situaţie, cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanţei de judecată pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluţionare a contestaţiei.3. Organul fiscal competent a soluţionat contestaţia în termenul de 45 de zile, pronunţând o decizie în acest sens. Curtea a constatat că în toate cazurile, ulterior pronunţării deciziei de către organul fiscal, contestatorul nemulţumit poate ataca această decizie la instanţa de contencios administrativ competentă. În soluţionarea cererii, instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, adică şi asupra actelor administrative fiscale contestate în faţa organului fiscal.
Sursa foto: Lege5.ro
De asemenea, Curtea a constatat că eventualul comportament al părţilor sau al instituţiilor administrative care determină o întârziere în soluţionarea contestaţiei nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci o problemă ce ţine exclusiv de conduita părţilor implicate, conduită ce nu este determinată de textul de lege criticat.
CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 50/2013, pronunţată în 12 februarie şi în vigoare de la data publicării în Monitorul oficial – 27 martie 2013. Decizia este definitivă şi general obligatorie.
Actele normative referitoare la acest subiect pot fi consultate integral şi gratuit pe Lege5.ro - noul soft legislativ de la Indaco Systems.
Post-ul Ce critici se aduc la procedura de contestare a unui act administrativ? apare prima dată în .